— Tată, te rog… nu veni la școală azi, bine?
— De ce, Mădălina? Nu vrei să te văd cum iei premiul?
— Nu, tată. Vin colegii mei, părinții lor… și tu…
— Eu ce?
— Ești plin de praf, tată. Ai venit iar direct de pe șantier.
Omul a rămas nemișcat. Ținea în mână o floare ofilită, luată de pe marginea drumului.
— Așa e, — a spus încet. — Am venit direct, că n-am avut timp să mă schimb. N-am vrut să întârzii.
— Nu contează, tată! Am zis că nu vreau! — a țipat ea. — O să râdă toți de mine!
Tatăl a încuviințat din cap, fără un cuvânt.
— Bine, Mădălina. N-o să vin.
Și s-a întors încet, cu floarea în mână.
Mădălina a crescut într-o casă mică, din chirpici. Mama o părăsise când avea cinci ani.
Tatăl — Gheorghe — muncise cu ziua, pe ploaie și frig, doar ca să-i cumpere cărți, haine, tot ce putea.
— Tată, n-avem frigider!
— Lasă, puiule, îl ținem pe balcon, că acolo e mai rece.
Anii au trecut. Mădălina a fost premiantă, apoi a intrat la facultate la București.
Tatăl i-a dat ultimii bani.
— Ține, fată, pentru cazare.
— Tată, dar tu cu ce rămâi?
— Cu bucuria că te văd ajunsă om mare.
— O să mă întorc, promit. Și o să te iau cu mine, — i-a spus ea, îmbrățișându-l.
El a zâmbit.
— Nu trebuie să mă iei nicăieri, fată. Eu sunt bine aici, cu găinile mele.
Au trecut doi ani.
Tatăl suna des, dar Mădălina răspundea rar.
— Tată, sunt ocupată, am job, am cursuri…
— Înțeleg, puiule. Să nu uiți să mănânci, da?
— Da, tată, pa!
Într-o zi, el a venit pe neașteptate în oraș, să-i ducă sarmale și cozonac.
A ajuns la blocul ei, dar portarul l-a oprit.
— Pe cine căutați, domnule?
— Pe fata mea, Mădălina Gheorghiu. Stă la etajul trei.
Portarul a zâmbit ironic.
— A, domnișoara de la biroul „Diamonds Event”? Domnule, e la muncă, are un eveniment mare azi. Mai bine lăsați pachetul.
— Nu, aș vrea s-o văd… doar un minut.
A mers pe jos până la hotelul unde avea loc evenimentul.
Acolo, Mădălina coordona recepția unei gale de caritate. Era elegantă, îmbrăcată într-o rochie scumpă, înconjurată de oameni importanți.
Tatăl s-a oprit la margine, rușinat, cu sacoul uzat și pantofii plini de praf.
— Domnișoară Mădălina, — a spus timid, apropiindu-se. — Tatăl tău…
Ea s-a întors brusc. L-a văzut.
— Tată?! Ce cauți aici?
Toți din jur s-au întors spre el.
— Am venit… să-ți duc sarmale. Le-am făcut cu mâna mea.
Un coleg de-al ei a râs.
— A, deci dumneavoastră sunteți tatăl ei! Ce frumos!
Dar ea a roșit și a spus rece:
— Vă rog, plecați. Nu puteți fi aici. E un eveniment privat.
— Mădălina… sunt doar eu…
— Am spus să pleci! — a strigat ea, rușinată, fără să-l privească.
El a înmărmurit. Sarmalele s-au vărsat pe podea.
— Iartă-mă, n-am vrut să te fac de râs, — a murmurat, ridicând plasa și ieșind încet.
O femeie de serviciu l-a ajutat să strângă.
— Domnule, lăsați. Eu știu cum e… Am și eu o fată plecată. Nu se mai întoarce.
El a zâmbit amar.
— Se întorc ei, doamnă. Când e prea târziu.
Anii au trecut din nou.
Mădălina s-a măritat, a devenit directoare de marketing.
Spunea tuturor că părinții ei muriseră.
Dar într-o zi, firma a fost invitată la un eveniment caritabil într-un orășel mic.
Tema: „Oameni simpli, inimi mari”.
Pe scenă a urcat un bărbat bătrân, cu mâinile aspre și privirea senină.
— Mă numesc Gheorghe Gheorghiu. Nu-s om mare, dar știu ce înseamnă iubirea. Am crescut singur o fată. A plecat departe, dar eu tot mă rog pentru ea. Nici nu știu dacă mai trăiește. Dar dacă m-ar auzi, i-aș spune că o iubesc, chiar dacă m-a uitat.
Sala a amuțit.
Mădălina și-a dus mâna la gură.
— Nu… nu se poate…
Un reporter s-a apropiat de ea.
— Doamnă, vă e rău?
— Nu… e doar… tatăl meu.
S-a ridicat tremurând și a alergat spre scenă.
— Tată!
Omul s-a oprit, neîncrezător.
— Mădălina?
Ea s-a aruncat în brațele lui, plângând.
— Iartă-mă, tată! Iartă-mă că m-am rușinat de tine!
El a mângâiat-o pe păr.
— Puiule… eu te-am iertat de mult. Eu doar te-așteptam.
După eveniment, presa a scris despre povestea lor.
Oamenii au plâns citind cum o femeie de succes și-a regăsit tatăl muncitor, pe care îl renegase.
Gheorghe a fost invitat la televiziune, unde a spus simplu:
— Nu trebuie să fii bogat ca să-ți iubești copilul. Dar trebuie să fii om ca să-l ierți când te uită.
Peste ani, Mădălina a deschis o fundație: „Inima Tatălui” — pentru copii fără părinți și bătrâni uitați.
În fiecare an, organiza o gală caritabilă.
La prima ediție, a urcat pe scenă și a spus printre lacrimi:
— Omul care m-a învățat tot ce e bun în mine nu a mers niciodată la școală, dar m-a învățat cea mai grea lecție: că dragostea adevărată nu are rușine.
Și l-a luat de mână pe bătrânul din primul rând, spunând:
— Tată, azi ești invitatul de onoare.
Publicul s-a ridicat în picioare.
El a zâmbit, cu lacrimi în ochi:
— Să știi, puiule… că nu m-am supărat niciodată. Doar m-a durut. Dar durerea trece. Iubirea, niciodată.
Seara, când au rămas singuri, ea l-a întrebat:
— Tată, crezi că m-ai fi iubit la fel dacă nu m-aș fi întors?
El a zâmbit blând:
— Fata mea… cum să nu?
Și a privit în tavan, șoptind:
— Câte suflete or mai aștepta azi, în tăcere, pe cineva care n-o să mai vină niciodată?