Bebeluşul, care până atunci dormise liniştit, a deschis brusc ochii şi a început să gângurească, de parcă îl recunoştea pe cel ce-l ţinea în braţe. Deținutul a rămas nemișcat, cu ochii umezi, privind chipul mic și cald care îi zâmbea fără teamă. În clipa aceea, în sală se simțea o liniște apăsătoare, dar și o emoție greu de descris.
Judecătorul și-a dres glasul, dar nu a spus nimic. Toți simțeau că asistă la ceva ce depășea regulile și legile scrise. Era o clipă de omenie pură.
— Cum îl cheamă? — a întrebat bărbatul cu vocea tremurândă.
— Mihăiță, — a spus femeia abia șoptit. — Are doar trei luni.
Bărbatul a atins ușor obrăjorul copilului, apoi a privit către soția lui, încercând să găsească în ochii ei un strop de iertare.
— N-am fost un tată, nici un soț bun… dar promit că voi trăi ca să devin unul, măcar de aici, din spatele gratiilor. Scrie-i despre mine, spune-i că-l iubesc, chiar dacă nu pot fi lângă el.
Femeia a izbucnit în lacrimi. Se vedea că lupta cu ea însăși — între furie, durere și dor. Îl privise atâția ani prin prisma greșelilor lui, dar în clipa aceea, în fața copilului, totul părea altfel.
— Poate… poate că într-o zi, când va fi mare, o să te înțeleagă, — a spus ea încet.
Gardienii s-au apropiat, dar unul dintre ei a făcut semn să mai aștepte. Nimeni nu avea curajul să rupă momentul acela.
Bărbatul a sărutat fruntea copilului și a închis ochii. În mintea lui, a trecut tot trecutul — fiecare clipă de nebunie, de decizie greșită, fiecare pas care l-a adus acolo. Pentru prima dată, nu s-a mai simțit un condamnat. S-a simțit un om. Un tată.
— Promit, — a șoptit el din nou, strângând copilul la piept. — Promit că n-o să mai fiu omul care am fost.
Judecătorul, vizibil mișcat, s-a ridicat în picioare.
— În mod normal, momentul ăsta ar fi trebuit să se termine de mult, dar… uneori, dreptatea are și chip de inimă, — a spus el rar, uitându-se spre gardieni. — Mai lăsați-i câteva minute.
Cuvintele lui au răsunat ca o binecuvântare. Femeia s-a așezat lângă bărbat, iar cei doi au rămas așa, privind copilul care gângurea și întindea mâinile, ca și cum ar fi vrut să-i atingă pe amândoi.
Afară, prin geam, se vedea cerul de toamnă, cu lumina caldă care intra pe pereți. Un fir de praf a plutit printre razele soarelui, ca un semn că, uneori, chiar și în cele mai reci locuri, se mai naște lumină.
Când gardienii s-au apropiat din nou, bărbatul a dat copilul soției, dar fără tristețea de la început. Pe chipul lui se citea o pace ciudată, ca și cum primise o a doua șansă — nu de la judecător, ci de la viață însăși.
Femeia l-a privit o clipă înainte să plece.
— Să ai grijă de tine, — a spus ea simplu.
— Și tu… și de el, — a răspuns el, zâmbind pentru prima oară după ani.
Când ușa s-a închis în urma lor, în sală rămăsese doar ecoul unei iubiri care, deși frânte de ziduri și greșeli, încă trăia. Unul dintre gardieni și-a făcut cruce și a spus în șoaptă:
— Dumnezeu lucrează în feluri pe care noi nu le înțelegem.
Și toți cei prezenți au știut că fuseseră martorii unui miracol mic, dar adevărat — al unei inimi care, în cele din urmă, se trezise din nou la viață.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.