Odinioară-n vremi trecute, pe-un colt de lume preafrumos,
Trăia o tânăra fecioară cu straiul alb si grai duios,
Frumoasa ca o sărbătoare când mândră isi imbrăca iia.
Avea tot soarele-n cosită si-avea un nume : ROMÂNIA !
Era bogata căci strămosii i-au daruit drept lăzi de zestre,
Pământuri multe, codrii falnici si râuri parca din poveste,
Cu munti împodobiți cu cetini, cu crestele pierdute-n nori,
Cu primăvara prinsă-n cântec si-n triluri de privighetori !
Era frumoasă tare,fata ..si își cinstea întregul neam,
Ce-a răsărit precum stejarul, din Decebal si din Traian,
Si botezat-a fost in Domnul… Domnul Iubirii Răstignite
De cel întâi chemat Apostol, in numele Treimii Sfinte !
Căta din cer la ea Stăpânul si draga ii era si Lui
Era copila cea cuminte si vrednică cum alta nu-i
Ea Îl cinstea, iar in duminici si-n fiecare sărbătoare
Îl astepta cu vin si pâine..El cobora din Slava-i mare !
Si se-ntâlnea Stăpânul vietii, cu fiica sa cea pământeană
Intr-o cereasca Liturghie…El se jertfea sa-i fie hrană,
Din trupul Lui curgea iar sânge, din coasta Lui iar, apă vie
Pentru copila cea sfioasă, pentru frumoasa Românie !
Ea aduna din spice rodul si-i pregătea prescură-n rugă
Si ii picta icoană-n suflet ca si ea jertfă Lui s-aduca
Se imbrăca in strai de nuntă si astepta cu nerăbdare,
Ca de pe Crucea răstignirii, Stăpânul iarăsi să coboare!
Dar azi, tu, mândră Românie, nu-L mai astepti ca altadat’
Nici clopotele invierii, copiii tăi nu le mai bat,
Esti zdrentăroasă si săracă, fiindcă cel rău te-a jefuit
Si mostenirea ta cea sfântă si zestrea ta ai risipit !
Încă mai cată către tine, din ceruri Domnul Tău cel Sfânt,
Încă asteaptă să-L intâmpini, să-ti fie Hrană si Cuvânt,
L-ai tintuit si tu pe Cruce…dar până când? A câta oară?
Hai,urcă dealul Căpătânii si de pe Cruce Îl coboară !