Maria a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare. A făcut un pas înapoi, apoi altul, și s-a sprijinit de gardul din spatele ei. Nu-i venea să creadă ce vedea. Câinele ei, Așa, același patruped pe care îl crescuse de pui, își petrecuse noaptea lângă un copil necunoscut.
Veterinarul s-a apropiat cu grijă, a verificat dacă băiatul respiră, iar apoi a ridicat privirea spre Maria. „E viu”, a spus cu o voce tremurată. „Dar trebuie dus imediat la spital.”
Femeia a fugit în casă, a luat o pătură curată și l-a înfășurat pe băiat. Era ud leoarcă, plin de noroi, iar buzele îi erau vinete. Când l-a ridicat în brațe, copilul a murmurat ceva, aproape neauzit: „Mama…”
Drumul până la spital a părut o veșnicie. Maria conducea tremurând, iar Așa, cu botul lipit de geamul din spate, scâncea încet, de parcă nu voia să-l lase pe băiat singur nici o clipă.
Medicii au intervenit repede. După ce l-au stabilizat, unul dintre ei s-a întors spre Maria și a spus: „A fost noroc curat că l-a găsit câinele. Dacă rămânea acolo încă o oră, nu mai avea nicio șansă.”
În următoarele zile, poliția a început să investigheze. Nimeni din sat nu recunoștea copilul. Nu fusese raportată nicio dispariție. Băiatul nu vorbea aproape deloc. Doar ținea strâns jucăria ruptă și, din când în când, murmura același cuvânt: „Mama”.
Maria mergea zilnic la spital. Îi aducea fructe, îi vorbea cu blândețe, încercând să-i câștige încrederea. Într-o zi, când i-a arătat o poză cu Așa, copilul a zâmbit pentru prima oară. „Câine bun”, a spus încet.
Abia atunci i s-au umplut ochii Mariei de lacrimi. A înțeles că, undeva, în mijlocul furtunii, acel copil pierdut găsise singura ființă care nu-l abandonase.
Câteva zile mai târziu, polițiștii au descoperit urmele unei mașini răsturnate pe un drum forestier, la câțiva kilometri de sat. În interior, au găsit o femeie — mama băiatului — rănită, dar vie. Fusese prinsă acolo de furtună și nu reușise să iasă.
Când s-au reunit la spital, băiatul a fugit spre ea cu lacrimi în ochi, strigând „Mama!”. Toți cei din jur au izbucnit în plâns, inclusiv Maria. Așa, care fusese adus și el, s-a apropiat încet și a pus botul pe genunchii copilului.
Femeia a îngenuncheat și l-a mângâiat pe capul umed al câinelui. „Îți mulțumesc… dacă nu era el, mi-aș fi pierdut copilul.”
De atunci, Așa a rămas eroul satului. Oamenii îi aduceau mâncare, copiii îl mângâiau, iar Maria îl privea cu o mândrie tăcută. Nu pentru că era câinele ei, ci pentru că într-o noapte în care cerul se prăbușea peste lume, el alesese să salveze o viață.
Uneori, în serile liniștite, Maria se uita la el cum doarme liniștit lângă poartă și șoptea: „Dacă oamenii ar avea inima unui câine, lumea ar fi un loc mai bun.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.