Am rămas nemișcată, cu buzele ușor tremurânde și cu mâinile strânse la piept. Ploua mărunt, iar sunetul picăturilor căzând peste crucea proaspătă părea un plânset tăcut al cerului. În jur, oamenii începeau să plece, dar eu simțeam că nu mai pot face niciun pas.
Andrei m-a privit lung, cu ochii lui gri care nu se schimbaseră deloc. Era tot acolo, același om care mă ținuse odată de mână în spatele șurii, care îmi jurase că va veni după mine, chiar dacă lumea întreagă i s-ar fi pus împotrivă.
— Liza, mi-a zis încet, vrei să mergem puțin? Doar să vorbim…
Am dat din cap, fără să pot scoate un cuvânt. Am mers alături de el, doi bătrâni sprijiniți de amintiri. Pașii noștri scârțâiau pe pietriș, iar vântul aducea miros de pământ ud și de crizanteme.
— Nu m-am recăsătorit, mi-a spus el după un timp. N-am putut. Am trăit, am lucrat, am îmbătrânit… dar o parte din mine a rămas acolo, în ziua când te-au luat de lângă mine.
M-am oprit. L-am privit cu lacrimi în ochi și i-am spus, aproape în șoaptă:
— Eu am făcut-o. Am avut o viață bună. Un soț corect, copii minunați. Dar… mi-a lipsit ceva mereu. Ceva ce nici nu știam să numesc. Poate că eraști tu.
Andrei a zâmbit amar.
— Poate că era „noi”, Liza.
Am mers până la capătul cimitirului, unde drumul se deschidea spre sat. Casele erau aceleași, doar gardurile mai scorojite și copacii mai bătrâni. Câinii lătrau, iar un băiețel pe bicicletă ne-a salutat, fără să știe că trece pe lângă o poveste de dragoste rămasă neterminată o viață întreagă.
În seara aceea, m-am întors acasă singură. Am stat în fața oglinzii și mi-am privit ridurile. Fiecare linie era o amintire, o alegere, o renunțare. Și totuși, în adâncul ochilor mei bătrâni, am zărit scânteia fetei care odinioară iubea fără teamă.
În zilele următoare, Andrei a început să vină des. Mă aducea flori din grădina lui, așa cum făcea când eram tineri. Ne beam cafeaua în curte, povestind despre lucruri mărunte — vremea, recolta, prețul la ulei. Dar printre cuvinte simple se strecurau tăceri care spuneau tot.
Odată mi-a spus:
— Știi, m-am gândit că poate nu e prea târziu.
L-am privit mirată.
— Pentru ce?
— Pentru noi. Pentru o plimbare, pentru o vară, pentru un ultim dans.
Mi-au dat lacrimile. Am înțeles atunci că nu mai aveam nevoie de ani, ci doar de clipe trăite pe deplin. Și am zis da.
Ne-am dus într-o duminică la malul râului, acolo unde ne întâlneam când eram copii. Apa curgea la fel, iar iarba mirosea a amintiri. Am stat pe bancă, iar el mi-a luat mâna și a spus:
— Liza, știi ce e culmea? Am așteptat o viață întreagă să fim liberi. Și acum, când suntem, avem doar bătrânețea. Dar măcar o avem împreună.
Am zâmbit. Nu mai conta timpul. Nu mai conta trecutul. Contează doar că, la capătul unei vieți pline de datorii, muncă și compromisuri, iubirea adevărată a avut curajul să se întoarcă.
Într-o lume în care oamenii uită ușor, noi ne-am amintit. Am ales să nu murim cu regretul pe buze, ci cu zâmbetul unei iubiri regăsite.
Iar într-o seară, când soarele apunea peste grădina mea, Andrei m-a ținut de mână și a spus încet:
— Acum chiar suntem liberi, Liza.
Și pentru prima oară după o viață întreagă, am simțit că are dreptate.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.