Dimineața următoare, Elena a ajuns mai devreme decât de obicei. Cerul era plumburiu, iar aerul rece părea să prevestească ceva. A pregătit clătitele ca de obicei, le-a așezat pe masa băiatului și a așteptat.
Timpul trecea greu. Minutul 7:15 a venit și a plecat. Apoi 7:30, 8:00… Băiatul tot nu apărea. O tăcere apăsătoare domnea peste localul aproape gol.
La prânz, când soarele a reușit să pătrundă printre nori, s-au auzit brusc zgomote puternice de motoare. Patru mașini negre, cu geamuri fumurii, s-au oprit în fața localului.
Oamenii s-au oprit din mâncat. Ușile s-au deschis și au coborât câțiva bărbați în uniforme, cu fețe serioase. Elena a simțit cum i se strânge inima.
– Sunteți doamna Elena Marin? – a întrebat unul dintre ei.
Ea a dat din cap, neînțelegând.
Soldatul i-a întins un plic alb, cu un sigiliu pe care scria „Ministerul Apărării Naționale”. Mâinile i-au început să tremure.
A rupt plicul și a citit. Pe măsură ce ochii i se plimbau peste rânduri, fața i s-a schimbat. O lacrimă i-a alunecat pe obraz.
Scrisoarea spunea că băiatul, pe nume Andrei Popa, era fiul unui soldat căzut la datorie cu o lună în urmă. Mama lui murise cu doi ani înainte, iar de atunci băiatul trăia cu o mătușă bolnavă. Tatăl lăsase în urmă o scrisoare adresată „femeii cu zâmbet blând de la cârciumă”, despre care îi povestise într-una din ultimele sale convorbiri.
„Dacă vreodată copilul meu ajunge la dumneavoastră, știți deja ce are nevoie: o farfurie caldă și un zâmbet sincer. Vă mulțumesc că ați avut grijă de el, chiar fără să-l cunoașteți.”
Elena a închis ochii, simțind cum întreaga lume se oprește.
În tăcerea care a urmat, unul dintre soldați a scos o fotografie. Era băiatul, îmbrăcat într-o cămașă albă, stând în fața unui orfelinat din Brașov.
– A fost găsit ieri. A spus doar că vrea să se întoarcă la „doamna Elena, care face cele mai bune clătite din lume.”
Femeia și-a dus mâna la gură, încercând să-și stăpânească plânsul. A privit pe geam, spre masa lui, unde aburii de la clătite se ridicau încă ușor.
După câteva zile, băiatul a fost adus la ea. Când l-a văzut intrând, Elena a uitat de toate grijile, de toate privirile curioase ale oamenilor din local. L-a îmbrățișat strâns, ca pe un fiu pierdut.
– Ți-am păstrat locul cald, i-a spus ea cu vocea tremurândă.
Din acea zi, băiatul n-a mai fost singur. Elena l-a luat sub aripa ei, i-a cumpărat haine, l-a înscris la școala din cartier și, cu ajutorul comunității, i-a amenajat o cameră mică în spatele localului.
Oamenii care altădată o judecaseră, acum veneau zilnic să lase câte ceva: caiete, mâncare, chiar și bani. Localul „La Rozi” a devenit un simbol al bunătății din oraș.
Într-o seară, băiatul s-a așezat la masa lor obișnuită și i-a spus:
– Tatăl meu zicea mereu că oamenii buni nu fac gălăgie. Doar schimbă lumea în tăcere.
Elena a zâmbit printre lacrimi și i-a răspuns:
– Și uneori, totul începe cu o simplă farfurie de clătite.
De atunci, în fiecare dimineață, la ora 7:15, masa din colț nu a mai fost niciodată goală.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.