„Eram tânără… și am iubit un bărbat din satul tău”, a spus Doamna Ruxandra cu un tremur în glas. „Aveam 20 de ani, el — aproape 30. Se numea Petre. Mi-a promis că se va întoarce după mine, dar n-a mai venit niciodată. A fugit cu o altă femeie și m-a lăsat cu inima frântă. De atunci, am trăit doar pentru avere și pentru răzbunare.”
Radu a simțit cum i se strânge stomacul. Tatăl lui se numea Petre.
„Cum… cum ați spus că-l chema?”, a întrebat el, aproape șoptit.
Femeia s-a întors spre el, iar lacrimile i-au curs pe obrajii brăzdați de vârstă.„Petre. Petre Albu. Tatăl tău.”
Pentru o clipă, timpul s-a oprit. Radu s-a clătinat și s-a prins de spătarul unui scaun ca să nu cadă.
„Nu… nu se poate…”, a murmurit el, dar femeia a dat din cap.
„Ba da. N-am uitat niciodată chipul lui. Ochii tăi sunt ochii lui. Ți-am dat banii nu ca să te cumpăr, ci ca să plătesc o datorie veche… o datorie a inimii. Credeam că dacă te fac să simți rușinea unei căsătorii ca asta, o să simt și eu liniște. Dar nu simt. Simt doar vină.”
Radu a rămas nemișcat. În minte i se derulau amintiri din copilărie — vocea tatălui, privirea lui blândă. Nu-și imagina că trecutul acestuia ascundea o asemenea poveste.
Femeia a mers până la o masă și a scos dintr-un sertar o cutie mică din lemn. A deschis-o și a scos o scrisoare veche, legată cu o sfoară subțire.
„Asta e ultima scrisoare pe care i-am scris-o lui Petre. N-a primit-o niciodată. Ține-o. Poate că așa, sufletul meu o să se odihnească.”
Radu a luat scrisoarea cu mâinile tremurânde. Cuvintele erau șterse, dar se simțea dragostea și durerea din fiecare rând.
„Doamnă… nu știu ce să spun. Ați suferit prea mult. Dar tata… tata n-a fost un om rău. Poate că a greșit, dar nu merita ura asta.”
Femeia a zâmbit trist. „Știu. Am realizat prea târziu. Am fost tânără și mândră. Când am aflat că s-a însurat cu altcineva, am jurat că n-o să iert niciodată. Acum, la 70 de ani, am rămas singură cu amintirile și cu o inimă goală.”
Tăcerea dintre ei a fost grea. Radu a privit în jur — poze cu chipuri dispărute, un pian acoperit de praf, un parfum de altă epocă.
„Știți… când tata se va simți mai bine, o să vină să vă vadă”, a spus el încet.
Dar femeia a clătinat din cap. „Nu. Nu mai am mult. Vreau doar să știu că ai să-l ierți pentru mine. Și că n-o să trăiești niciodată cu ură în suflet.”
Două săptămâni mai târziu, Radu a primit o scrisoare de la avocatul ei. Doamna Ruxandra murise liniștită în somn. În testament, lăsase totul — casa, bijuteriile, moșia — pe numele lui Radu.
În plic era și un bilețel scris de mână: „Spune-i tatălui tău că l-am iertat. Și mulțumesc că mi-ai adus pacea.”
Radu a stat mult timp cu scrisoarea în mână, fără să poată rosti niciun cuvânt.
Când s-a întors în sat, tatăl său era pe prispă, privind apusul. Când l-a văzut pe fiu-său, l-a întrebat zâmbind: „Ai reușit, măi băiete? A trăit ea bine cu tine, bogătașa?”
Radu s-a așezat lângă el și a privit cerul roșiatic. „Tată… era femeia pe care ai iubit-o odată.”
Bătrânul a încremenit. Lacrimile i-au umplut ochii. „Ruxandra…”, a rostit cu un glas abia auzit.
Radu i-a pus în palmă bilețelul. Tatăl l-a citit și a izbucnit în plâns.
„Doamne, dacă aș fi știut…”, a șoptit el.
Seara aceea a fost una de tăcere și regrete. Dar și de împăcare.
Câteva luni mai târziu, Radu a renovat casa Ruxandrei și a transformat-o într-un cămin pentru bătrâni singuri. Pe peretele din hol a pus o plăcuță mică pe care scria:
„Acolo unde iubirea e adevărată, nici timpul, nici ura nu o pot șterge.”
Și, din acea zi, Radu a înțeles că uneori, chiar și cele mai dureroase alegeri pot aduce lumină în cele mai întunecate colțuri ale sufletului.
„Eram tânără… și am iubit un bărbat din satul tău”, a spus Doamna Ruxandra cu un tremur în glas. „Aveam 20 de ani, el — aproape 30. Se numea Petre. Mi-a promis că se va întoarce după mine, dar n-a mai venit niciodată. A fugit cu o altă femeie și m-a lăsat cu inima frântă. De atunci, am trăit doar pentru avere și pentru răzbunare.”
Radu a simțit cum i se strânge stomacul. Tatăl lui se numea Petre.
„Cum… cum ați spus că-l chema?”, a întrebat el, aproape șoptit.
Femeia s-a întors spre el, iar lacrimile i-au curs pe obrajii brăzdați de vârstă.„Petre. Petre Albu. Tatăl tău.”
Pentru o clipă, timpul s-a oprit. Radu s-a clătinat și s-a prins de spătarul unui scaun ca să nu cadă.
„Nu… nu se poate…”, a murmurit el, dar femeia a dat din cap.
„Ba da. N-am uitat niciodată chipul lui. Ochii tăi sunt ochii lui. Ți-am dat banii nu ca să te cumpăr, ci ca să plătesc o datorie veche… o datorie a inimii. Credeam că dacă te fac să simți rușinea unei căsătorii ca asta, o să simt și eu liniște. Dar nu simt. Simt doar vină.”
Radu a rămas nemișcat. În minte i se derulau amintiri din copilărie — vocea tatălui, privirea lui blândă. Nu-și imagina că trecutul acestuia ascundea o asemenea poveste.
Femeia a mers până la o masă și a scos dintr-un sertar o cutie mică din lemn. A deschis-o și a scos o scrisoare veche, legată cu o sfoară subțire.
„Asta e ultima scrisoare pe care i-am scris-o lui Petre. N-a primit-o niciodată. Ține-o. Poate că așa, sufletul meu o să se odihnească.”
Radu a luat scrisoarea cu mâinile tremurânde. Cuvintele erau șterse, dar se simțea dragostea și durerea din fiecare rând.
„Doamnă… nu știu ce să spun. Ați suferit prea mult. Dar tata… tata n-a fost un om rău. Poate că a greșit, dar nu merita ura asta.”
Femeia a zâmbit trist. „Știu. Am realizat prea târziu. Am fost tânără și mândră. Când am aflat că s-a însurat cu altcineva, am jurat că n-o să iert niciodată. Acum, la 70 de ani, am rămas singură cu amintirile și cu o inimă goală.”
Tăcerea dintre ei a fost grea. Radu a privit în jur — poze cu chipuri dispărute, un pian acoperit de praf, un parfum de altă epocă.
„Știți… când tata se va simți mai bine, o să vină să vă vadă”, a spus el încet.
Dar femeia a clătinat din cap. „Nu. Nu mai am mult. Vreau doar să știu că ai să-l ierți pentru mine. Și că n-o să trăiești niciodată cu ură în suflet.”
Două săptămâni mai târziu, Radu a primit o scrisoare de la avocatul ei. Doamna Ruxandra murise liniștită în somn. În testament, lăsase totul — casa, bijuteriile, moșia — pe numele lui Radu.
În plic era și un bilețel scris de mână: „Spune-i tatălui tău că l-am iertat. Și mulțumesc că mi-ai adus pacea.”
Radu a stat mult timp cu scrisoarea în mână, fără să poată rosti niciun cuvânt.
Când s-a întors în sat, tatăl său era pe prispă, privind apusul. Când l-a văzut pe fiu-său, l-a întrebat zâmbind: „Ai reușit, măi băiete? A trăit ea bine cu tine, bogătașa?”
Radu s-a așezat lângă el și a privit cerul roșiatic. „Tată… era femeia pe care ai iubit-o odată.”
Bătrânul a încremenit. Lacrimile i-au umplut ochii. „Ruxandra…”, a rostit cu un glas abia auzit.
Radu i-a pus în palmă bilețelul. Tatăl l-a citit și a izbucnit în plâns.
„Doamne, dacă aș fi știut…”, a șoptit el.
Seara aceea a fost una de tăcere și regrete. Dar și de împăcare.
Câteva luni mai târziu, Radu a renovat casa Ruxandrei și a transformat-o într-un cămin pentru bătrâni singuri. Pe peretele din hol a pus o plăcuță mică pe care scria:
„Acolo unde iubirea e adevărată, nici timpul, nici ura nu o pot șterge.”
Și, din acea zi, Radu a înțeles că uneori, chiar și cele mai dureroase alegeri pot aduce lumină în cele mai întunecate colțuri ale sufletului.