După acea seară, Olga nu și-a mai putut scoate din minte ochii albaștri ai bărbatului care intrase în oficiu. Îi părea o apariție venită de nicăieri, un suflu de aer curat într-o viață plină de praf și amintiri dureroase.
În zilele care au urmat, a încercat să-și vadă de treabă. Sorta scrisori, semna hârtii, zâmbea politicos oamenilor care veneau și plecau. Dar de fiecare dată când ușa se deschidea, inima îi bătea mai tare, sperând, fără să-și recunoască, că poate era el.
Și într-o zi, chiar a fost. Dmitri a apărut din nou, cu același zâmbet cald. Ținea în mână un buchet mic de garoafe roșii.
„Pentru cea mai amabilă șefă de poștă din oraș”, a spus glumind, iar Olga a izbucnit în râs — un râs pe care nu-l mai avusese de ani de zile.
Apoi au început să vorbească. La început despre lucruri simple — despre vreme, despre copii, despre viața de zi cu zi. Dmitri era văduv de câțiva ani și își creștea singur fiica. Nu se plângea, dar în privirea lui era aceeași oboseală pe care o purta și Olga.
Cu timpul, întâlnirile lor au devenit tot mai dese. Se oprea aproape zilnic la poștă „să mai trimită ceva”. Uneori aducea o cafea, alteori doar o vorbă bună. Olga simțea cum zidurile din jurul inimii ei, ridicate în ani de durere, începeau încet să se topească.
Într-o seară, după închiderea oficiului, el a așteptat-o afară.
„Am cumpărat două bilete la teatru. Mergem?”
Olga a ezitat. Nu mai fusese nicăieri de ani buni. Simțea o frică ciudată, ca o vinovăție. Dar privirea lui o liniștea.
„Bine”, a spus într-un final, zâmbind timid.
A fost o seară simplă, dar magică. Au râs, au vorbit, s-au plimbat prin centrul orașului, iar când s-au despărțit, Dmitri i-a sărutat mâna. Olga a simțit cum îi tresare sufletul, ca și cum ar fi prins din nou viață.
Zilele au trecut, iar povestea lor s-a legat firesc, fără promisiuni mari, dar cu gesturi mici și sincere. Copiii Olgăi l-au plăcut imediat pe Dmitri. Le aducea dulciuri, îi ajuta la teme și, mai ales, o făcea pe mama lor să zâmbească.
Fostul soț a încercat să se bage din nou în viața ei, dar Olga nu mai era aceeași femeie. Când a venit, plin de reproșuri, și i-a spus că n-o să găsească pe nimeni mai bun, ea i-a răspuns calm:
„Nu caut pe nimeni mai bun. Am găsit pe cineva care mă respectă.”
A fost pentru prima dată când l-a văzut tăcut. A înțeles atunci că nu mai avea nicio putere asupra ei.
Timpul a trecut, iar Olga și Dmitri s-au mutat împreună. Nu au făcut o nuntă mare, dar și-au unit viețile într-o zi senină de primăvară, într-un cerc mic de oameni dragi.
În dimineața următoare, Olga s-a trezit cu o liniște frumoasă în suflet. A privit pe fereastră spre orașul care începea să prindă viață și a zâmbit.
„Vezi?” i-a spus Dmitri, venind din spate și cuprinzând-o în brațe. „Niciodată nu e prea târziu să începi din nou.”
Olga a închis ochii și a șoptit:
„Da, dar trebuie să ai curajul să pleci, ca să te poți întoarce la tine.”
Și pentru prima dată după mulți ani, s-a simțit acasă — nu într-o casă anume, ci în propria viață.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.